Sensul vieții, naționalismul și alte iluzii comode
(sau de ce unii se îmbracă în istorie ca în trening)

Omul, spunea Viktor Frankl, nu trăiește doar din pâine (sau salariu minim), ci și din sens. Iar când nu găsește sensul, îl închiriază temporar de la cel mai vocal predicator al vremii – fie el influencer, ideolog de Facebook, sau lider încruntat cu discursuri aprinse și steaguri multe.

Recrudescenta mișcărilor naționalist-fasciste-legionare nu e doar un accident istoric în reluare cu subtitrare greșită, ci o manifestare a foamei de sens. Când viața pare un PowerPoint interminabil cu grafice în roșu, unii caută scurtături spre eroism, ordine și o identitate clară, eventual însoțită de uniforme. Nu pentru că ar iubi dictatura, ci pentru că le e dor de direcție.

Frankl spunea că sensul nu poate fi impus, ci descoperit. Dar e greu să descoperi ceva în haos, când notificările îți distrag sufletul la fiecare 6 secunde. Așa că unii aleg sensul „la ofertă”: glorii trecute, inamici bine definiți și promisiunea că viața chiar contează… atâta timp cât porți cămașa verde potrivită.

Dar iată ironia: tocmai acei oameni care caută control prin ideologii rigide, ignoră libertatea interioară care le-ar da, de fapt, sensul autentic. Nu e nevoie să ne întoarcem în 1937 pentru a înflori în 2025.

Putem găsi sensul în relații, în muncă făcută cu integritate, în râsul de seară, în greșelile noastre oneste și chiar… în momentele când nu știm ce facem, dar avem curajul s-o recunoaștem.

Pentru că, la final, cel mai periculos lucru nu e să greșești sensul. Ci să nu-l cauți deloc.

Și dacă ai zâmbit măcar puțin până aici, înseamnă că l-ai și găsit. Măcar azi.