Marele asalt asupra celor mici
Într-o lume ideală, guvernele sunt ca niște grădinari pricepuți: udă rădăcinile, taie crengile uscate și lasă pomii să crească sănătos. În lumea noastră, guvernul României pare însă că a citit manualul invers. În loc să fertilizeze solul unde cresc micile afaceri și gospodăriile modeste, a început cu foarfeca fix acolo unde frunza e mai fragilă.
„Deocamdată” — cuvântul acesta e periculos. În politică, „deocamdată” e ca atunci când doctorul îți spune: „Operația e minoră… deocamdată.” La noi, „deocamdată” înseamnă că impozitele și noile taxe au bătut întâi la ușa celor care câștigă mai puțin. Și pentru că nu e suficient, la orizont se zăresc sulițele pregătite pentru firmele mici și mijlocii — aceleași care, culmea ironiei, țin în spate mare parte din economia națională.
Marile corăbii ale corupției? Încă ancorate liniștit în port, cu velele umflate de vântul protecțiilor politice. Structurile generatoare de sinecuri? Înfloritoare ca niște plante tropicale sub un soare generos, udate constant din buget. Măsuri de stimulare a economiei? Nu, dar avem conferințe, promisiuni și planuri „strategice” cu termen de implementare: „cândva, poate, dacă, vom discuta”.
Dar există o lecție de aici, chiar dacă sună amară: dacă aștepți ca altcineva să-ți facă binele, s-ar putea să mori de sete lângă fântână. Într-un astfel de context, motivația și responsabilitatea devin armele tale principale. Da, poți să râzi amar de situație, dar apoi trebuie să-ți vezi de treabă.
Să-ți construiești propriile poduri, să-ți creezi propriile rețele și să fii pregătit să navighezi furtuna fără să te bazezi pe „măsurile de sprijin” care nu mai vin.
Istoria arată că marile salturi economice nu le-au făcut guvernele, ci comunitățile, antreprenorii, oamenii care au ales să se ridice chiar și când regulile erau scrise împotriva lor. Civilizațiile decad nu pentru că au prea puțini oameni deștepți, ci pentru că acei oameni renunță să mai creadă că pot schimba ceva.
Așa că, dacă vrei un sfat practic: fii pregătit să te aperi cu idei, să te unești cu alții care gândesc la fel și să îți faci planurile nu „în funcție de guvern”, ci „în ciuda lui”.
Până la urmă, dacă guvernul are talentul de a ataca micile venituri și afaceri, tu poți avea talentul de a supraviețui și a prospera în ciuda atacurilor. Și aici, ca în șah, uneori cea mai bună mutare este să nu joci partida așa cum ți-o impune adversarul.
Și totuși, de ce guvernele (nu doar al nostru) au acest reflex straniu de a stoarce lămâia până la ultima picătură, chiar dacă știu că asta o va usca? Pentru că e mai ușor. E mai simplu să strângi bani de la cei care nu pot opune rezistență organizată decât să te lupți cu rechinii ce înoată în ape adânci, cu avocați, lobby și prietenii la vârf.
Este paradoxal: firmele mici și mijlocii sunt exact segmentul care creează majoritatea locurilor de muncă, inovează, aduc energie proaspătă în economie. Și totuși, sunt privite ca o vacă bună de muls, nu ca o sursă de lapte pentru creștere sănătoasă.
Cât despre marile surse de corupție, ele sunt tratate ca niște rude jenante, dar indispensabile, pe care le inviți la masă și te prefaci că nu le vezi cum își umplu sacoșele cu friptura din farfuria comună.
Și atunci, ce rămâne de făcut?
În primul rând, să înțelegem că libertatea economică nu vine prin decret, ci prin rețele de oameni care creează valoare împreună. Dacă statul nu te sprijină, înseamnă că trebuie să îți creezi propriile ecosisteme — parteneriate, clustere, comunități de afaceri independente de „banii de la centru”.
În al doilea rând, să învățăm să vedem dincolo de prezent. Impozitele, taxele, regulamentele… toate acestea vin și pleacă, dar abilitatea de a te adapta și a găsi oportunități în haos rămâne. Marii corupți au un avantaj: ei nu așteaptă „regulile oficiale”, ci își fac propriile reguli. Antreprenorii corecți trebuie să învețe măcar jumătate din acest reflex — nu pentru a încălca legea, ci pentru a nu fi paralizați de ea.
Și, poate cel mai important, să învățăm să folosim umorul ca armă. Într-o țară unde absurdul e politică publică, a ști să râzi nu e un act de superficialitate, ci de rezistență psihologică.
Un înțelept spunea că „popoarele nu se schimbă prin plângere, ci prin practică”. Aș adăuga: și prin încăpățânarea de a construi ceva valoros, chiar și atunci când statul îți pune bețe în roate… și îți mai cere și taxă pentru bețe.
