Everybody wants to win
Sau cel puțin așa ne place să credem, pentru că sună bine pe slide-uri, în discursuri motivaționale și pe pereții virtuali ai LinkedIn-ului, unde toată lumea e „hungry”, „driven” și mereu la un pas de podium. Problema apare atunci când încercăm să luăm această propoziție la propriu.
Sportul este analogia preferată a epocii noastre corporatiste. E curată, clară, măsurabilă. Există un scor, un timp, niște statistici. Mingea intră sau nu intră în coș. Ai câștigat sau ai pierdut. Simplu. Prea simplu.
În viața reală – cea dintre notificări, deadline-uri și cafea reîncălzită – scorul nu e mereu afișat. Ceasul nu se oprește. Iar statisticile… ei bine, statisticile mint elegant. Un coleg spunea că, spre deosebire de un meci de baschet, în organizații e greu să măsori progresul. Și a adăugat, cu siguranța celui care a mai spus asta de multe ori: „Everybody wants to win.”
Dar chiar așa să fie?
Printre sportivii profesioniști, da, probabil că dorința de a câștiga e aproape universală. Cu o mică, dar importantă condiție: all things being equal. Doar că lucrurile nu sunt aproape niciodată egale. Nici pe teren, nici în viață, nici în open-space.
Poate că un jucător a ales să-și vadă prietenii cu o seară înainte de meci, în loc să mai studieze încă o dată tactica adversarului. Poate că, pentru o fracțiune de secundă, gândul i-a fugit la un conflict personal, o conversație neterminată sau o teamă bine ascunsă sub tricoul oficial. Sau poate că, foarte lucid, a decis să-și protejeze corpul ori mintea, în loc să riște totul într-un moment care nu i se pare definitoriu.
Asta nu înseamnă lipsă de profesionalism. Înseamnă umanitate.
În condițiile date, oamenii – inclusiv cei foarte buni – aleg să facă ce pot mai bine raportat la ce au, nu la ce ar fi ideal. Iar condițiile nu sunt distribuite egal. Unii pornesc la drum cu bateriile pline, alții cu notificări emoționale nerezolvate. Unii au liniște. Alții au doar semnal.
Adevărul mai puțin confortabil este că nu toată lumea vrea să câștige același lucru. Nu toată lumea definește victoria în același fel. Pentru unii, „a câștiga” înseamnă performanță maximă. Pentru alții, echilibru. Pentru alții, supraviețuire decentă până vineri. Și pentru un număr surprinzător de mare de oameni, victoria e să închidă laptopul la o oră rezonabilă fără sentimentul că au dezamăgit pe cineva.
What everybody wants is what they want. Atât de simplu și atât de complicat.
De aici începe munca reală. Nu cea de a forța aceeași definiție a succesului peste toți, ci de a înțelege de ce lucrurile nu sunt la fel pentru fiecare individ. De ce cineva pare „mai puțin motivat”, când de fapt e doar mai obosit. De ce altcineva nu aleargă după trofeu, ci după sens.
Și mai important: cum construim sisteme și culturi care fac obiectivele dorite mai probabile, nu doar mai zgomotos cerute. Cum mutăm accentul de la presiune la claritate. De la sloganuri la contexte reale în care oamenii chiar pot câștiga – în moduri diferite, dar aliniate.
Când devenim mai inteligenți în legătură cu ce înseamnă „a câștiga”, organizațiile devin mai reziliente. Mai puțin dependente de eroi epuizați și mai capabile să funcționeze cu oameni întregi, nu doar cu rezultate fragmentate.
Poate că, în era noastră hiperconectată și subtil solitară, adevărata victorie nu e să fim mereu pe primul loc. Ci să știm de ce jucăm, pentru ce și în ce condiții merită să dăm totul.
Restul e scor de afișaj. Luminos, dar trecător.
