CÂTE PUȚIN, CÂTE PUȚIN, TE ÎNDREPȚI…
Despre credință, devenire și dificila artă de a deveni mai buni
Există mărturisiri care nu impresionează prin complexitatea argumentelor, ci prin simplitatea adevărurilor pe care le rostesc.
Una dintre acestea îi aparține lui Neagu Djuvara (1916–2018):
„Care sunt lucrurile cu adevărat importante? Cel mai important este mai întâi credința și este lucrul care ne salvează. Dacă crezi în Dumnezeu atunci te îndrepți. Câte puțin, câte puțin te îndrepți…”
M-am oprit asupra acestor cuvinte pentru că ele ating o problemă fundamentală a existenței: devenirea omului.
Nu devenirea profesională, socială sau intelectuală, pe care o măsurăm în diplome, funcții, realizări și recunoaștere publică, ci devenirea aceea discretă, aproape invizibilă, prin care omul încearcă să devină mai bun decât este.
Și mă întreb dacă nu cumva aici se află unul dintre cele mai profunde sensuri ale credinței.
Nu în ceea ce declarăm despre Dumnezeu, ci în ceea ce se schimbă în noi atunci când începem să-L luăm cu adevărat în serios.
1. Credința nu este un certificat de bunătate
A crede în Dumnezeu nu înseamnă că, dintr-odată, devenim mai buni. Nu există o conversie spirituală care să ne instaleze automat o versiune îmbunătățită a personalității.
Nu primim, odată cu credința, un certificat de bună purtare și nici o dispensă de la propriile slăbiciuni.
Rămânem oameni: orgolioși, vulnerabili, contradictorii, uneori generoși, alteori egoiști, capabili de iubire, dar și de răutate.
Diferența poate apărea atunci când descoperim un reper în raport cu care începem să ne examinăm propria existență.
Credința nu ne absolvă de responsabilitate. Ne-o face mai vizibilă.
Începem să înțelegem că nu orice lucru pe care îl putem face este și bine să-l facem. Că nu orice victorie este o izbândă. Că a avea dreptate nu este întotdeauna mai important decât a nu răni.
Și poate că primul semn al unei transformări autentice este tocmai acesta: începem să ne privim mai exigent pe noi înșine și ceva mai îngăduitor pe ceilalți.
2. Câte puțin, câte puțin… filosofia pașilor mici
Mă fascinează repetiția aceasta din mărturisirea lui Djuvara.
„Câte puțin, câte puțin…”
Într-o lume care ne promite transformări rapide, succes instantaneu și fericire livrată, eventual cu transport gratuit, ideea unei deveniri lente pare aproape revoluționară.
Vrem să reușim repede, să învățăm repede, să ne vindecăm repede, să fim fericiți repede.
Dacă se poate, până vineri.
Dar transformarea morală nu funcționează după modelul unei aplicații pe care o instalezi și primești automat o personalitate nouă.
Caracterul se construiește prin exercițiu.
Câte puțin, în fiecare zi.
În felul în care răspundem unei provocări. În disponibilitatea de a recunoaște o greșeală. În capacitatea de a ierta. În curajul de a spune adevărul atunci când minciuna ne-ar fi mai convenabilă.
Psihologia comportamentală ne arată importanța repetiției, a autoreglării și a formării obiceiurilor în schimbarea conduitei. Tradiția creștină vorbește despre un drum al desăvârșirii interioare, al convertirii continue, al apropierii de un ideal care nu poate fi epuizat printr-un singur act.
Din perspective diferite, ambele ne sugerează că devenirea nu este un eveniment, ci un proces.
Nu devenim mai buni pentru că am decis într-o dimineață să fim mai buni.
Devenim mai buni atunci când hotărârea aceea începe să se vadă în felul în care trăim.
3. Întrebarea incomodă: ne face credința mai buni sau doar ne face să ne considerăm mai buni?
Aici cred că începe adevărata dificultate.
Putem vorbi frumos despre Dumnezeu, putem cunoaște texte sacre, putem respecta ritualuri, putem participa la ceremonii religioase și putem afișa o identitate spirituală impecabilă.
Dar toate acestea nu garantează, prin ele însele, transformarea interioară.
Istoria ne-a oferit suficiente exemple de oameni care au invocat numele lui Dumnezeu pentru a justifica intoleranța, violența, discriminarea și dominația.
Așa cum ne-a oferit și exemple de oameni care, fără să facă paradă de credință, au trăit cu o profundă responsabilitate morală.
De aceea, cred că trebuie să facem o distincție esențială între credință și autosuficiența religioasă.
Există riscul ca omul să transforme credința într-o formă de superioritate morală.
Să creadă că, fiind de partea adevărului, are automat dreptate în toate privințele.
Să considere că propria convingere religioasă îi conferă un statut moral superior.
Să judece cu severitate greșelile altora și să găsească explicații generoase pentru propriile greșeli.
Cu alte cuvinte, să folosească religia pentru a-și proteja ego-ul, în loc să o folosească pentru a-l depăși.
Este o contradicție aproape ironică: omul caută să se apropie de Dumnezeu, dar reușește uneori doar să se apropie de propria imagine idealizată.
Poate că adevărata întrebare nu este cât de mult credem, ci cât de mult ne transformă ceea ce credem.
Dacă religiozitatea nu produce mai multă compasiune, mai multă smerenie și mai mult respect pentru demnitatea celuilalt, merită să ne întrebăm dacă nu am confundat uneori credința cu apartenența la un grup.
Dumnezeu nu are nevoie de publicitate. Oamenii, uneori, da.
4. Credința și rațiunea: două drumuri care nu trebuie să se dușmănească
Mi se pare important să nu transformăm această discuție într-o opoziție artificială între credință și gândire.
Știința ne ajută să înțelegem mecanismele lumii. Filosofia ne învață să examinăm conceptele, limitele și implicațiile cunoașterii. Psihologia ne ajută să înțelegem comportamentul și conflictele noastre interioare.
Credința aparține unui alt registru al experienței umane: raportarea la transcendență, la sensul ultim al existenței, la Dumnezeu.
Ele nu răspund întotdeauna acelorași întrebări.
Pascal a explorat drama omului situat între măreție și neputință. Kierkegaard a analizat tensiunea dintre credință, libertate și angoasă. Simone Weil a văzut în atenția profundă față de celălalt o formă de deschidere spirituală.
Niciunul nu ne oferă o scutire de la gândire.
A crede nu înseamnă să nu mai întrebi. Iar a gândi critic nu înseamnă să devii incapabil de uimire.
Poate că adevărata maturitate constă în a păstra deschisă această conversație dintre rațiune și credință, fără a transforma niciuna dintre ele într-un instrument de umilire a celeilalte.
Credința care nu se teme de întrebări poate deveni mai profundă. Rațiunea care își recunoaște limitele nu devine mai slabă.
Dimpotrivă.
5. De ce avem nevoie de un reper care ne depășește?
Omul modern are acces la o cantitate impresionantă de informație, dar nu întotdeauna și la o direcție interioară.
Știe să calculeze, să organizeze, să optimizeze, să comunice instantaneu cu oameni aflați la mii de kilometri.
Dar uneori nu mai știe foarte bine pentru ce merită să facă toate acestea.
Avem tehnologie, dar nu neapărat înțelepciune. Avem conexiuni, dar nu întotdeauna apropiere. Avem opinii despre aproape orice, dar tot mai puțină răbdare pentru întrebările care nu au răspunsuri imediate.
În această lume, credința poate deveni un reper care ne scoate din captivitatea propriului ego.
Pentru omul credincios, Dumnezeu nu este doar o explicație a lumii, ci și o chemare la depășirea propriei condiții morale.
A-ți recunoaște limitele. A accepta că nu ești centrul universului. A înțelege că libertatea ta nu anulează responsabilitatea față de ceilalți.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții spirituale: să nu confundăm puterea de a face ceva cu dreptul moral de a-l face.
6. Ce înseamnă, până la urmă, să fii salvat?
În tradiția creștină, salvarea are o semnificație teologică profundă, care nu poate fi redusă la simpla îmbunătățire a comportamentului.
Dar există și o dimensiune existențială pe care o putem recunoaște.
Omul are nevoie să fie salvat nu numai de primejdiile exterioare, ci și de propriile sale forme de rătăcire: ura, invidia, orgoliul, indiferența, disperarea și iluzia că puterea sau acumularea materială îi pot oferi tot ceea ce îi lipsește.
Uneori trebuie salvat de propriile certitudini.
Alteori, de incapacitatea de a ierta.
Și poate cel mai adesea, de tentația de a deveni exact ceea ce critică la ceilalți.
Pentru omul credincios, salvarea este legată de har, de iertare și de relația cu Dumnezeu. Dar ea se reflectă și în felul în care omul își trăiește viața.
Nu înseamnă că nu mai greșește, ci că nu mai consideră greșeala o destinație definitivă.
Nu înseamnă că nu mai cade, ci că nu renunță la posibilitatea de a se ridica.
Nu înseamnă că nu mai are îndoieli, ci că nu lasă îndoiala să-i distrugă capacitatea de a iubi și de a spera.
7. Poate că adevărata maturitate înseamnă să devenim mai puțin prizonierii propriului ego
După suficienți ani, întâlniri, pierderi, dezamăgiri și mici victorii, începi să înțelegi că viața nu se măsoară numai în ceea ce ai acumulat.
Se măsoară și în ceea ce ai reușit să nu distrugi.
În oamenii pe care nu i-ai rănit inutil. În răutățile la care ai renunțat. În orgoliile pe care ai învățat să le temperezi. În momentele în care ai putut să ierți, deși aveai motive să nu o faci.
Poate că aceasta este o altă formă a salvării: să nu ajungi la capătul drumului cu sentimentul că ai câștigat aproape toate confruntările, dar ai pierdut, între timp, omul care ai fi putut deveni.
Uneori, înțelepciunea înseamnă să lași ultimul cuvânt celui care are mai multă nevoie de el.
Să nu mai simți obligația de a câștiga fiecare dispută.
Să nu mai confunzi tăcerea cu înfrângerea și nici iertarea cu slăbiciunea.
Să înțelegi că există victorii care ne micșorează și renunțări care ne fac mai mari.
Iar dacă timpul ne oferă ceva valoros, dincolo de riduri și de nostalgia tinereții, poate că acesta este darul de a deveni mai puțin prizonierii propriilor impulsuri.
În loc de încheiere…
Mă întorc la cuvintele lui Neagu Djuvara:
„Câte puțin, câte puțin te îndrepți…”
Poate că în această formulare simplă se află una dintre cele mai frumoase definiții ale devenirii umane.
Nu trebuie să fii astăzi ceea ce ai visat să devii mâine. Nu trebuie să ai toate răspunsurile și nici să fi rezolvat toate contradicțiile din tine.
Trebuie doar să nu renunți la drumul către mai bine.
Să înveți să fii puțin mai atent, puțin mai generos, puțin mai sincer.
Să nu confunzi credința cu certitudinea că ai dreptate și nici smerenia cu renunțarea la gândire.
Să înțelegi că Dumnezeu, pentru cel care crede, nu este un argument cu care să câștige dispute, ci un reper în fața căruia să-și examineze propria viață.
Iar pentru cel care încă se îndoiește, poate rămâne o întrebare care merită păstrată deschisă.
Fiindcă, în fond, nu este atât de important cât de repede ajungem la capătul drumului.
Mai important este cine devenim în timp ce îl parcurgem.
Câte puțin, câte puțin…
Poate că nu vom ajunge niciodată la perfecțiune. Dar am putea ajunge la o formă mai frumoasă de umanitate.
Și poate că, la sfârșitul unei vieți, una dintre cele mai importante întrebări nu va fi cât am știut, cât am avut sau câte victorii am contabilizat.
Ci dacă am devenit, măcar puțin, oameni mai demni de iubire.
Iar aici rămâne întrebarea care ar trebui să ne însoțească pe fiecare:
Ne face credința mai buni sau doar ne face să ne considerăm mai buni?
Răspunsul nu se află în declarațiile noastre. Se află în felul în care îi tratăm pe ceilalți, mai ales atunci când nu avem nimic de câștigat de la ei.
Pentru că, în cele din urmă, credința nu este doar ceea ce mărturisim.
Este și ceea ce devenim.
Câte puțin, câte puțin… până când ceea ce credem începe să se vadă în ceea ce suntem.
