LOCUL ÎN CARE AI AJUNS FAȚĂ DE CEEA CE PUTEAI DEVENI
Există o întrebare pe care omul o pune rar.
Nu pentru că nu este importantă.
Ci pentru că este incomodă.
„Unde am ajuns față de ceea ce aș fi putut deveni?”
Nu față de vecin.
Nu față de colegul de bancă. Nu față de prietenul care a plecat în străinătate și acum postează fotografii cu micul dejun într-un hotel de cinci stele.
Ci față de propria noastră posibilitate. Față de omul care exista cândva, undeva, în imaginația noastră.
Omul care avea alte visuri.
Mai mult curaj.
Mai multă curiozitate.
Mai mult timp.
Sau, poate, pur și simplu, mai puțină teamă.
Uneori nu ne doare ceea ce am pierdut.
Ne doare ceea ce nu am încercat niciodată.
Există eșecuri care se vindecă.
Ai încercat.
N-a mers.
Ai căzut.
Te-ai ridicat.
Ai învățat.
Ai mers mai departe.
Dar există un alt fel de regret.
Mai tăcut.
Mai greu de fotografiat.
Regretul lucrurilor care ar fi putut exista dacă…
Dacă ai fi început.
Dacă ai fi spus.
Dacă ai fi plecat.
Dacă ai fi rămas.
Dacă ai fi învățat.
Dacă ai fi avut curajul să fii începător.
Dacă nu te-ai fi temut atât de mult de părerea celorlalți.
Aceste posibilități netrăite nu fac zgomot.
Ele nu vin să ne bată la ușă.
Stau undeva în spatele memoriei și întreabă, din când în când:
„Și dacă?”
Psihologia are un nume pentru o parte din această diferență
Tory Higgins a formulat teoria discrepanței sinelui: între sinele actual — cine credem că suntem acum — și sinele ideal — cine am vrea să devenim — poate exista o distanță psihologică relevantă. Cercetările sale au legat anumite discrepanțe dintre aceste reprezentări de forme diferite de disconfort emoțional.
Este o idee simplă. Dar profundă.
Pentru că fiecare dintre noi poartă, într-un fel, mai multe versiuni ale propriei persoane.
Cine sunt.
Cine am vrut să fiu.
Cine cred că ar trebui să fiu.
Și uneori între ele este pace.
Alteori… este război civil.
Fără victime oficiale. Doar cu câteva insomnii.
Dar aici apare partea interesantă.
Faptul că nu ai devenit omul pe care ți l-ai imaginat la 20, 30 sau 40 de ani nu înseamnă că ai ratat definitiv posibilitatea de a deveni altcineva.
Creierul adult nu este o sculptură turnată în beton.
Cercetările asupra neuroplasticității arată că experiența, învățarea și mediul pot produce modificări ale structurii și funcționării creierului și la vârsta adultă. O analiză sistematică recentă asupra învățării de-a lungul vieții confirmă însă și partea mai puțin romantică: odată cu înaintarea în vârstă, anumite componente ale învățării tind să încetinească, în timp ce altele — inclusiv forme ale cunoașterii acumulate și anumite tipuri de învățare — pot rămâne relativ stabile.
Așadar: nu, nu putem deveni orice.
Dar nici nu este adevărat că devenirea se termină atunci când tinerețea își face bagajele.
Creierul nu primește la 50 sau 60 de ani o notificare:
„Felicitări! Perioada de încercare s-a încheiat.”
Din fericire.
