Uneori mă întreb: Oare sunt încadrat corect pentru a participa la lucrarea lui Dumnezeu?
Există o întrebare pe care o punem prea rar.
Nu dacă Dumnezeu ne ascultă.
Nu dacă Dumnezeu ne ajută.
Ci dacă noi suntem, cu adevărat, în locul din care El poate lucra prin noi.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări ale unei vieți.
Oare sunt încadrat corect pentru a participa la lucrarea lui Dumnezeu?
Sună aproape administrativ.
Ca și cum Cerul ar avea un departament de resurse umane.
Și, într-un anumit sens, chiar are.
Nu în sensul birocrației.
Ci în sensul potrivirii.
Un violonist extraordinar nu este pus să conducă un excavator.
Un chirurg nu este trimis să dirijeze o orchestră.
Nu pentru că unul ar fi mai valoros decât celălalt.
Ci pentru că fiecare își împlinește menirea atunci când darurile sale întâlnesc locul în care pot aduce cea mai multă viață.
Poate că Dumnezeu privește lumea într-un mod asemănător.
Nu atât întrebând: „Cât de important ești?”
Ci: „Ești acolo unde poți rodi?”
Iisus folosește adesea imaginea rodului.
Nu a spectacolului.
Nu a popularității.
Ci a rodului.
Un pom nu face zgomot când crește.
Dar lumea întreagă beneficiază de umbra lui.
Știința modernă spune ceva surprinzător de apropiat.
În biologie, fiecare celulă are o funcție.
O celulă a inimii nu încearcă să fie neuron.
Un neuron nu încearcă să fie hepatocit.
Tocmai această diferențiere face posibilă viața.
Dacă toate celulele ar încerca să facă același lucru, organismul ar muri.
Civilizațiile funcționează după un principiu asemănător.
Ecologiștii îl numesc biodiversitate.
Economiștii îl numesc diviziunea muncii.
Matematicienii îl numesc specializare într-o rețea.
Teologii îi spun, de două mii de ani, Trupul lui Hristos.
Limbaje diferite.
Aceeași intuiție.
Viața înflorește atunci când fiecare parte își împlinește rostul și îl pune în slujba întregului.
Poate că de aceea întrebarea nu este:
„Sunt suficient de bun?”
Ci:
„Sunt disponibil?”
Pentru că Dumnezeu pare să aibă o preferință curioasă.
Nu lucrează doar prin cei perfecți.
Lucrează prin cei care spun:
„Iată-mă.”
Moise se considera prea puțin convingător.
Ieremia se credea prea tânăr.
Petru era impulsiv.
Pavel fusese persecutor.
Niciunul nu părea candidatul ideal.
Dacă Cerul ar fi recrutat exclusiv pe baza CV-urilor, istoria Bibliei ar fi fost surprinzător de subțire.
Poate că Dumnezeu nu caută oameni fără fisuri.
Ci oameni prin ale căror fisuri poate intra lumina.
Există însă un detaliu pe care îl uităm adesea.
Lucrarea lui Dumnezeu nu începe întotdeauna prin schimbarea lumii.
Începe prin schimbarea omului.
În psihologie există un fenomen bine documentat.
Comportamentele stabile apar atunci când identitatea se schimbă.
Nu invers.
Nu acționăm diferit pentru că avem voință infinită.
Acționăm diferit pentru că începem să ne vedem altfel.
Poate de aceea Evanghelia vorbește atât de mult despre nașterea din nou.
Nu este doar o schimbare de comportament.
Este o schimbare de identitate.
Iar identitatea schimbă direcția vieții.
Uneori mă întreb dacă Dumnezeu privește mai puțin la viteza cu care alergăm și mai mult la direcția în care mergem.
Pentru că poți alerga toată viața în direcția greșită.
Și poți merge încet spre cea bună.
Prima variantă impresionează lumea.
A doua schimbă lumea.
Există și o ironie delicată.
Trăim într-o cultură obsedată de poziție.
Ce funcție ai?
Câți urmăritori ai?
Cât câștigi?
Ce influență ai?
Dumnezeu pare să pună o întrebare mult mai incomodă.
„Pe cine ai ajutat să înflorească?”
Pentru că în Împărăția Lui succesul nu se măsoară doar prin ceea ce ai construit.
Ci și prin oamenii pe care i-ai făcut capabili să construiască după tine.
Poate că adevărata promovare spirituală nu înseamnă să urci mai sus.
Ci să devii suficient de matur încât Dumnezeu să poată avea încredere în tine cu mai mult bine.
Iar binele este o responsabilitate.
Nu un privilegiu.
La sfârșitul vieții, probabil că nu vom fi întrebați câte aplauze am primit.
Nici câte diplome am adunat.
Nici câți oameni ne-au admirat.
Ci dacă locul pe care l-am ocupat în lume a devenit un loc din care alții au primit mai multă speranță, mai mult adevăr, mai mult curaj și mai multă iubire.
Poate aceasta este adevărata fișă a postului.
Să lăsăm lumea puțin mai luminoasă decât am găsit-o.
Și poate că, în fiecare dimineață, înainte de toate planurile, obiectivele și grijile noastre, merită să rostim o rugăciune simplă:
Doamne, dacă astăzi ai de făcut un bine în lume, ajută-mă să fiu încadrat acolo unde mâinile, mintea și inima mea pot deveni uneltele Tale.
Pentru că cea mai mare realizare a unei vieți nu este să fim indispensabili lumii.
Ci să fim disponibili lui Dumnezeu.
Iar atunci când un om ajunge în locul pentru care a fost creat, se întâmplă ceva minunat.
Munca devine chemare.
Succesul devine slujire.
Iar viața încetează să mai fie o simplă succesiune de zile și începe să semene cu o colaborare tăcută între pământ și Cer.
Și poate că acesta este adevăratul sens al existenței.
Nu doar să trăim în lumea creată de Dumnezeu.
Ci să fim, cu smerenie și bucurie, colaboratori la lucrarea Lui.

