VIAȚA ȘTIE CE FACE

(poem cu rime absurde, dar suspect de adevărate)

Când viața mi-a luat fotoliul moale,
am protestat în limba ideală.
Am scris petiții către univers,
semnate de un cactus și-un bursuc pervers.

Am spus:

„Domnule Destin, este revoltător!
Eu eram confortabil. Aproape nemuritor.
Aveam papuci, rutină și biscuiți.
De ce mă scoți dintre pereții mei cuminți?”

Dar viața a zâmbit ca un matematician
care vede un elev certându-se cu un determinant.

Și mi-a răspuns:

„Dragul meu,
nici ghinda nu devine stejar stând în muzeu.

Nici râul nu ajunge mare
dacă se teme de fiecare cotitură oarecare.

Nici fluturele nu primește aripi prin decret.
Și nici curajul printr-un simplu buletin complet.”

Atunci am plecat supărat prin existență,
însoțit de o umbrelă și o metafizică în vacanță.

Am întâlnit un melc filozof
care ținea conferințe despre cartofi.

Un greier sceptic și foarte subtil
care susținea că viitorul este un crocodil.

O bufniță cu diplomă în haos aplicat
care preda optimismul unui copac dezrădăcinat.

Și toți îmi spuneau același lucru, curios:

„Creșterea este un proces scandalos.

Îți mută mobila din suflet.
Îți schimbă adresa certitudinilor.
Îți sparge colecția de explicații comode.
Și uneori îți înlocuiește întrebările preferate.”

Am mers mai departe.

Și undeva, între îndoială și speranță,
am întâlnit un pod construit din perseverență.

Era păzit de un dragon vegetarian
care citea poezii lui Kant și lui Cioran.

L-am întrebat:

„Unde duce drumul acesta?”

Iar el a râs.

„În direcția în care ai fi ajuns oricum,
doar că mai înțelept.”

„Și de ce este atât de greu?”

„Pentru că lucrurile importante
nu cresc în ghivece de confort permanent.”

Atunci am înțeles.

Puțin.

Nu mult.

Exact cât să continui.

Și am observat ceva uimitor.

Toate lucrurile care mă speriaseră
se transformaseră în profesori.

Toate obstacolele deveniseră antrenori.

Toate eșecurile deveniseră note de subsol
ale unei povești mai mari.

Chiar și fricile.

Mai ales fricile.

Iar când am privit înapoi,
am văzut că viața nu-mi luase nimic esențial.

Îmi luase doar spațiile devenite prea mici.

Ca un croitor cosmic
care refuză să te lase să porți la infinit
costumul copilăriei.

Și atunci am râs.

Un râs liniștit.

Acel râs pe care îl ai când înțelegi,
în sfârșit,
că universul nu conspira împotriva ta.

Doar încerca să te convingă
să devii cine poți fi.

Iar dacă ar trebui să rezum toată aventura
într-o singură strofă, aceasta ar fi:

Viața nu-ți ia portul ca să te scufunde-n larg,
nici vântul nu destramă pânza doar din harțag.
Ea vede-n tine marea înainte să o vezi,
și-ți dă furtuni exact cât trebuie să crezi.

Iar dacă drumul pare greu și plin de întrebări,
amintește-ți de melcul filosof și de dragonii cărturari:

Uneori confortul este o casă.

Dar alteori este doar coconul
care a uitat că a fost construit pentru aripi.